Deparazitarea: cât de des și de ce contează

„Când l-ați deparazitat ultima dată?" — „Păi... acum vreo două luni. Sau trei. Poate în primăvară." E răspunsul pe care îl primim cel mai des la cabinet, și e perfect de înțeles: deparazitarea nu are urgența unei răni și nici solemnitatea unui vaccin. Se amână ușor, pentru că animalul pare bine.

Numai că majoritatea paraziților își fac treaba tăcut, luni în șir, iar unii dintre ei nu rămân la animal — ajung și la oamenii din casă.

Sunt două lucruri diferite, nu unul

Prima confuzie pe care o lămurim aproape zilnic: deparazitarea internă (pastila sau pasta, împotriva viermilor din intestin) și deparazitarea externă (pipeta, zgarda sau comprimatul, împotriva puricilor, căpușelor și țânțarilor) sunt tratamente separate. Unul nu îl înlocuiește pe celălalt.

Amândouă sunt necesare, iar ritmul lor e diferit. Există și produse combinate, care acoperă și interni, și externi — dar alegerea lor se face în funcție de specie, greutate, vârstă și de cât de expus e animalul, nu după ce e mai la îndemână în raft.

Deparazitarea internă: la cât timp

Ca reper general, pentru un animal adult, sănătos, care iese afară:

• Pui — prima deparazitare de la 4–5 săptămâni, apoi înainte de fiecare vaccin, apoi lunar până la 6 luni
• Adulți — la fiecare 3–4 luni, adică de 3–4 ori pe an
• Risc crescut — lunar. Aici intră câinii care umblă liberi, cei care vânează sau mănâncă ce găsesc, animalele care trăiesc cu copii mici, cele din case cu multe animale și femelele înainte de montă și de fătare
• Pisicile de interior — de 2 ori pe an e de obicei suficient, dar dacă au acces la balcon, la pivniță sau prind insecte, tratează-le ca pe cele de exterior

Doza se calculează după greutatea actuală. O subdozare nu omoară paraziții, îi selectează — ajungi la produse care „nu mai merg". De aceea cântărim animalul la fiecare deparazitare, mai ales dacă e tânăr sau a slăbit.

Partea despre care se vorbește prea puțin: familia

Unii dintre viermii intestinali ai câinelui sunt zoonoze — trec la om. Nu e o exagerare de manual, ci un lucru documentat și în România.

Toxocara canis elimină ouă microscopice prin fecalele animalului. Ouăle ajung în pământ, în nisipul din parc, pe blana animalului, și rezistă în sol luni sau ani. Un copil care se joacă și duce mâna la gură le poate înghiți. La om, larvele nu devin viermi adulți, dar migrează prin ficat, plămâni, ochi sau creier — de aici formele viscerale și cele oculare, care pot afecta vederea. Copiii sunt cei mai expuși, exact pentru că se joacă pe jos.

Echinococcus e mai rar, dar mai serios: câinii care mănâncă organe crude de la oi sau vite infestate îl pot lua, iar la om provoacă chistul hidatic, care cere de multe ori intervenție chirurgicală. Un studiu serologic pe pacienți din nord-vestul României a găsit anticorpi anti-Echinococcus la aproximativ 9% dintre cei testați — un procent care spune destul despre cât de prezent e parazitul la noi.

Deparazitarea regulată a animalului, spălatul pe mâini după joacă și strânsul fecalelor din curte reduc riscul aproape complet. E cea mai ieftină asigurare medicală din casă.

Deparazitarea externă: purici, căpușe, țânțari

Aici miza e alta. Insectele și acarienii nu sunt doar neplăcuți — sunt vectori, adică transportă boli:

• Căpușele transmit babesioza, o boală care distruge globulele roșii și care poate fi fatală în câteva zile. În România apare mai ales primăvara și vara, când activitatea căpușelor e maximă. La nivel european, prevalența babesiozei canine este estimată la peste 20%.
• Puricii provoacă dermatita alergică — animalul se scarpină până se rănește — și transmit tenii. Pentru fiecare purice pe care îl vezi, în casă există zeci de ouă și larve în covor, în culcuș, între scândurile parchetului.
• Țânțarii transmit dirofilarioza, „viermele inimii". Larvele ajung în sânge și se dezvoltă în arterele pulmonare și în inimă. Tratamentul e lung, riscant și scump — prevenția lunară în sezonul cu țânțari e incomparabil mai simplă.

Cât de des? Ghidurile europene ESCCAP recomandă o abordare după risc: de la 1–2 tratamente pe an, la animalele cu expunere minimă, până la protecție lunară continuă pentru cele care ies zilnic în iarbă, în pădure sau la țară. Verifică întotdeauna durata reală de acțiune scrisă pe produs — unele pipete țin patru săptămâni pentru o specie de căpușă și doar trei pentru alta.

Și încă ceva: iernile blânde din ultimii ani au întins sezonul. Nu mai e neobișnuit să scoatem căpușe de pe câini în ianuarie, dacă temperatura urcă peste câteva grade. „Din aprilie până în octombrie" nu mai e o regulă sigură.

Greșelile pe care le vedem cel mai des

• Se tratează un singur animal din casă. Puricii se mută. Dacă ai două pisici și un câine, se tratează toate, în aceeași zi.
• Se uită mediul. La o infestație cu purici, cea mai mare parte a populației e în covor și în culcuș, nu pe animal. Fără spălarea culcușului și aspirare temeinică, reinfestarea e garantată.
• Se dă pastila pe stomacul gol, iar animalul o vomită — și nimeni nu mai repetă doza. Dacă a vomitat în prima oră, sună-ne, probabil trebuie reluat.
• Se merge doar pe soluții „naturale". Uleiurile esențiale nu opresc babesioza și nu previn dirofilarioza, iar unele dintre ele sunt de-a dreptul toxice pentru pisici.
• Se scoate căpușa cu ulei, alcool sau prin strivire. Așa crește riscul ca ea să regurgiteze în rană. Se extrage cu un cârlig special sau cu o pensetă, printr-o mișcare de rotire, apoi se dezinfectează locul.

Un plan simplu, care chiar funcționează

Nu ai nevoie de un sistem complicat, ci de o dată fixă. Ce recomandăm stăpânilor:

• alege o zi ușor de reținut — prima zi a lunii, sau ziua în care ai adus animalul acasă
• pune-ți alarmă recurentă în telefon, nu te baza pe memorie
• notează fiecare tratament în carnetul de sănătate: data, produsul, greutatea
• refă calculul dozei la fiecare 6 luni, dacă animalul e tânăr sau greutatea i s-a schimbat

Dacă nu ești sigur ce produs și la ce interval e potrivit pentru animăluțul tău, întreabă-ne. Depinde de specie, de greutate, de vârstă, de unde locuiți și de cât de mult iese afară — iar pentru asta e nevoie de un minut de discuție, nu de o alegere pe ghicite în fața raftului.